Arhitectura este, alături de medicină sau avocatură, una dintre cele mai reglementate profesii din lume. În majoritatea țărilor, diploma oferită de universități nu este suficientă pentru exercitarea profesiei, ci este necesară și înscrierea în cadrul organizației existente la nivel național. Organizațiile naționale ale arhitecților au ca principală misiune stabilirea unei liste cu persoanele fizice care pot exercita profesia și dețin un control asupra firmelor care pot activa în acest domeniu. Apoi, pentru controlul calității profesionale, organizațiile dispun de comisii de disciplină care pot sancționa sau chiar exclude membri care se abat de la normele profesionale sau etice. Mai recent, pentru a răspunde la nevoile profesionale în schimbare după obținerea diplomei de arhitect, organizațiile naționale ale arhitecților răspund și de formarea profesională continuă a membrilor săi. Acest control extrem de strict al exercitării profesiei realizat de instituții de interes public, Ordinul Arhitecților din România, este determinat de importanța, responsabilitatea, beneficiile și riscurile pe care le implică activitatea de arhitect atât, pentru mediul construit cât și pentru locuitori.
Trebuie menționat că organizațiile profesionale ale arhitecților nu sunt singurele responsabile de calitatea sau de legalitatea în ceea ce privește mediul construit, de protejarea sau promovarea acestuia intereselor sau ale membrilor săi. Fiecare stat a pus la punct un mecanism complex de control al calității și legalității constituit din instituții publice de stat și locale cu rol în avizare, autorizare și control, din asigurători, din instituții culturale și organizații sindicale.
În cele mai multe țări occidentale, asociațiile profesionale naționale ale arhitecților au început să apară în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tabloul arhitecților, adică lista arhitecților cu drept de semnătură, a început să apară la începutul secolului XX.
Simultan sau la scurt timp după publicarea tablourilor arhitecților, au fost instituite onorarii minimale sau indicative pentru proiectarea de arhitectură: 1917 în SUA, 1922 în Spania, 1933 în România, 1937 în Marea Britanie, 1949 în Italia. În Europa și în America de Nord, cea mai răspândită metodă de calcul a onorariilor este ca procent din valoarea de investiție.
Onorariile minimale au avut ca scop nu atât favorizarea economică a breslei arhitecților, cât mai ales protejarea beneficiarilor, a mediului construit și, în cele din urmă, a locuitorilor față de contractarea de servicii arhitecturale cu prețuri care nu ar fi permis atingerea normelor profesionale. Legislația multor state a introdus grilele de onorarii pentru arhitecți recunoscând astfel importanța serviciilor de arhitectură și stabilind în acest fel competiția între arhitecți pe bază de calitate și nu de preț.
Odată cu creșterea controlului calității în arhitectură, unele țări au eliminat progresiv onorariile minimale, începând din spațiul anglo-saxon. SUA le-a eliminat în 1971, Marea Britanie în 1982. Fenomenul s-a propagat apoi, la nivel național, și în unele țări din Europa continentală, cu drept romano-germanic. Franța a eliminat onorariile minime în 1997, ca urmare a unei decizii a Consiliului Concurenței. De remarcat însă că Franța a păstrat onorariile pentru achizițiile publice introduse încă din 1973 și modificate în 1985 prin legea cunoscută sub acronimul „MOP”.
În contextul în care multe țări europene au păstrat onorarii minime pentru serviciile de arhitectură, în anul 2000, Consiliul European a adoptat un program de reformă economică, cu scopul de a face Uniunea Europeană cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume până în 2010.
În anul 2004, Comisia Europeană a publicat Raportul despre competiția în serviciile profesionale, care vizează în special profesiile liberale, mai precis avocații, notarii, contabilii, arhitecții și farmaciștii[1]. Raportul consideră că „un număr semnificativ de cercetări empirice arată efectele negative pe care reglementările restrictive excesive sau învechite le pot avea asupra consumatorilor.” Deși Comisia recunoaște că „unele reglementări în acest sector sunt justificate, aceasta consideră că, în unele cazuri, mecanisme mai pro-competitivitatea pot și trebuie utilizate în locul unor anumite reguli tradiționale restrictive”.
Împotriva acestei prevalențe a competiției economice nelimitate au fost menționate argumente inclusiv în raportul Comisiei Europene și de către Uniunea Internațională a Arhitecților[2], bazate pe următoarele concepte:
- „asimetria informațiilor”, adică diferența dintre informațiile disponibile consumatorilor și furnizorilor de servicii: o trăsătură definitorie a serviciilor profesionale este că acestea necesită ca practicienii să dețină un nivel înalt de cunoștințe tehnice. Consumatorii nu dispun de această cunoștință și, prin urmare, le poate fi greu să judece calitatea serviciilor pe care le achiziționează.
- „externalitățile”: furnizarea unui serviciu poate avea un impact asupra terților. Prin urmare, sunt necesare reguli pentru a asigura că atât furnizorii, cât și cumpărătorii de servicii să țină cont în mod corespunzător de aceste efecte externe.
- conceptul de „bunuri publice”: anumite servicii profesionale sunt considerate a fi de interes public, deoarece sunt valoroase pentru societatea în general, de exemplu, administrarea corectă a justiției sau dezvoltarea de medii urbane de înaltă calitate.
De aceea, UIA insistă asupra faptului că este responsabilitatea în special a organizațiilor profesionale în a sprijini atât membrii cât și beneficiarii printr-un sistem adecvat de informare asupra onorariilor de arhitectură.
În 2004, Ordinul Arhitecților din Belgia este amendat de Comisia Europeană cu 100.000 € pentru că a păstrat o grilă de onorarii recomandate pentru arhitecți.
Un alt moment important a fost adoptarea Directivei 2006/123/CE privind serviciile în piața internă a Uniunii Europene, cunoscută sub numele de Directiva Serviciilor. Unul dintre obiectivele acesteia a fost eliminarea restricțiilor care ar putea limita concurența liberă, inclusiv reglementările privind onorariile minime. Ca urmare a acestei directive, Comisia Europeană a lansat, în 2015, procedura de infringement la adresa Germaniei pentru că a menținut grila de onorarii obligatorii pentru arhitecți și ingineri introdusă încă din 1977 (Honorarordnung für Architekten und Ingenieure HOAI). Deoarece Germania nu s-a conformat, în 2019, Germania, alături de Ungaria, a pierdut procesul intentat de Comisia Europene la Curtea Europeană de Justiție legat de menținerea grilei de onorarii[3]. Conform deciziei, Germania trebuie să renunțe la a impune un prag minim și un prag maxim al onorariilor dar Germania nu trebuie să le elimine ca onorarii indicative, ceea ce Germania a implementat începând cu 2021.
În România, onorariile arhitecților sunt reglementate încă din anul 1933. Și în perioada comunistă sunt utilizate grile de tarife de proiectare. După 1989, sunt publicate, în 1991, onorarii medii pentru arhitecți, în 2001 sunt impuse onorarii minime, în 2004 sunt înlocuite prin onorarii de referință iar în 2010 aceste sunt eliminate și înlocuite prin onorarii juste cuprinse în sistemul de informații asupra costurilor pentru proiectarea de arhitectură. Acest ultim sistem este bazat pe o tarifare orară și nu pe un calcul ca procentaj din valoarea de investiție, ca cele precedente din România sau ca cele folosite pe scară largă în UE, Marea Britanie și America de Nord.
Menționăm faptul că, la nivelul întregii țări, Ordinul Arhitecților din România a respectat cu strictețe legislația națională și prevederile Consiliului Concurenței din România cu privire la eliminarea reglementărilor privitoare la onorariile arhitecților.
În contextul arhitectural și urbanistic actual, Filiala Teritorială București a Ordinului Arhitecților din România a tras semnale de alarmă asupra dereglementării crescânde a profesiei de arhitect în contextul repetatelor atenționări venite atât din țară cât și din străinătate legată de calitatea mediului construit.
- În ceea ce privește capitala României, aceasta se află sub impactul unui ansamblu de factori ce afectează arhitectura și urbanismul, cum ar fi:
- întârzierea în adoptarea unui nou Planului Urbanistic General (PUG);
- întârzieri în emiterea documentelor de urbanism și de autorizare a construcțiilor de către administrație locale sau centrale;
- întârzierea adoptării Codului Amenajării Teritoriului, Urbanismului şi Construcțiilor (CACTC);
- întârzierea și neclarități privitoare la aplicarea Referendumului pentru București, din 2024, și a propunerii de lege B542/2024 care prevedeau ca executarea lucrărilor de construcții din capitală să fie autorizate numai de primarul general al municipiului București, înregistrată la Senat pe 22.10.2024 și casată pe 03-02-2025.
- În plus, lipsa de control eficient în ceea ce privește disciplina în construcții a încurajat semnătura de complezență, adică semnarea în fals de proiecte de arhitectură, ceea ce duce la încă o dereglementare gravă a profesiei. Semnătura de complezență face ca un arhitect se poate semna în mod fals singur sute de proiecte pe an, proiecte care sunt redactate de neprofesioniști, realizând astfel un mare procentaj dintre proiectele din regiunea sa, fără ca Ordinul Arhitecților să aibă cunoștință de această gravă abatere deontologică până la existența unei eventuale reclamații.
- Mai mult, dereglementarea profesiei de arhitect este cu atât mai accentuată în contextul în care, conform legislației din România, orice cetățean are dreptul să creeze o firmă de arhitectură, chiar dacă nu este arhitect, în contrast flagrant cu principiile profesiei și cu legislația din majoritatea țărilor din UE.
Toate cele menționate mai sus duc la o dereglementare a exercitării profesiei de arhitect în capitala României, cu efecte pe termen lung asupra vieții locuitorilor. În acest context, în conformitate cu legislația națională și cu practica europeană, este importantă informarea publică, atât cu privire atât la importanța proiectării de arhitectură în cadrul mediului construit, cât și a situației cuantumului onorariilor și a legislației din diverse țări din Uniunea Europeană și din afara acesteia.
[1] Comisia Europeană, Report on Competition in Professional Services, COM/2004/0083 final.
[2] Sven Silcher et. al, Recommended Guideline for the Accord Policy on the Development of Architects Compensation, UIA Professional Practice Commision, 2014, p. 2
[3] Judgment of the Court (Fourth Chamber) of 4 July 2019, European Commission v Federal Republic of Germany, Failure of a Member State to fulfil obligations — Services in the internal market — Directive 2006/123/EC — Article 15 — Article 49 TFEU — Freedom of establishment — Fees of architects and engineers for planning services — Minimum and maximum tariffs, Case C-377/17.