În Franța, prima formă de organizare profesională a arhitecților a fost Academia Regală de Arhitectură, fondată în 1671 de Ludovic al XIV-lea. Apoi, în 1877, este fondată Societatea Arhitecților Diplomați de Guvern, recunoscută de utilitate publică în 1915.
Ordinul Arhitecților din Franța a fost creat prin legea din 31 dec. 1940.
Sistemul de onorarii urmează să fie definit distinct pentru situațiile în care beneficiarul este o instituție publică, adică 60% din cifra de afaceri în anii 1980 și 40% în 1997, sau dacă beneficiarul este privat.
Beneficiari instituții publice
În ceea ce privește instituțiile publice, printr-un decret din 1973[1] sunt introduse condițiile de remunerare în contractele pentru care beneficiari sunt statul, instituțiile sale publice cu caracter administrativ, instituțiile publice cu caracter științific și cultural, autoritățile locale, grupările lor și instituțiile publice. Este stabilit un barem în funcție de valoarea de investiție, de conținutul misiunii și de complexitatea realizării.
Acest tip de onorarii cu beneficiari instituții publice sunt ulterior definite, în anul 1985, prin legea cunoscută sub acronimul „MOP”, Legea privitoare la investitorii publici și la raporturile cu serviciile private de proiectare în construcții, coordonare a specialităților, urmărire de șantier și recepție a lucrărilor (Loi relative à la maîtrise d’ouvrage public et à ses rapports avec la maîtrise d’œuvre privée[2]) Legea MOP prevedea că „pentru determinarea și remunerarea serviciilor private, se negociază acorduri naționale” care „țin cont de amploarea misiunii, de gradul de complexitate și de costul estimat al lucrărilor” (art. 9 și art. 10). Legea a suferit diverse schimbări și, la ora actuală, este în mare măsură înglobată în Codul achizițiilor publice (Code de la Commande Publique)
Începând cu 1994 este editat și Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare[3]. La elaborarea acestuia a participat atât Ordinul Arhitecților din Franța cât și organisme profesionale ale inginerilor. Acest ghid este destinat să faciliteze tranziția între un sistem administrat și libera negociere impusă de ordonanța privind prețurile din 1986, și răspunde unei cereri mari venite atât din partea arhitecților cât și din partea beneficiarilor, după eliminarea baremurilor stabilite în 1973.
Conform Codului achizițiilor publice (Code de la commande publique) art. R2432-6, remunerația forfetară pentru serviciile private de proiectare în construcții, coordonare a specialităților, urmărire de șantier și recepție a lucrărilor ține cont de următorii factori:
- întinderea serviciilor
- gradul de complexitate
- costul prevăzut al lucrărilor de construcții
Onorariile variază între 8,22 și 13% din valoarea de investiție pentru un coeficient de complexitate medie de 1. Coeficientul de complexitate poate varia între 0,6 și 1,6.
Aceste onorarii cuprind următoarele misiuni: anteproiect, proiect pentru autorizare și proiect de execuție, consultanță la selecția de oferte pentru realizarea lucrărilor de construcții, supravegherea modalității de executare a lucrărilor, recepția lucrărilor, supravegherea în timp a lucrărilor până la expirarea garanției de un an.
Din onorariile astfel calculate, onorariile de arhitectură reprezintă 60%, restul reprezentând onorarii pentru inginerie și alte specialități implicate[4].
Figura 6 Extras din Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare
Figura 7 Extras din Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare
Figura 8 Extras din Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare
Figura 9 Extras din Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare
Misiunea Interministerială pentru Calitatea Construcțiilor Publice, Franța, pune la dispoziție și un simulator, în format Excel, pentru calculul onorariilor[5].
Figura 10 Simulator pentru calculul onorariilor, Misiunea Interministerială pentru Calitatea Construcțiilor Publice, Franța, 2025
Beneficiari privați
În ceea ce privește contractele cu beneficiari privați, este semnificativă forma actuală de organizare a Ordinului Arhitecților din Franța, care fost aprobată prin Legea privind arhitectura, din 1977[6]. Aceasta prevedea, la art. 19, că va fi elaborat un cod deontologic care „stabilește regulile referitoare la remunerarea arhitecților în ceea ce privește misiunile impuse de prezenta lege față de persoanele private.”, cod publicat prin decret, în 1980[7].
Ca urmare a acestora, în 1980 Ordinul Arhitecților din Franța publică un contract pentru arhitecți care prevede onorarii minimale pentru arhitecți. Ulterior, tot din 1980, aceste contracte vor fi redactate de Uniunea națională a sindicatelor franceze ale arhitecților (U.N.S.F.A.) cu avizul Ordinului Arhitecților.
Începând cu anul 1987, Consiliului Concurenței decide eliminarea onorariilor minimale și păstrarea de onorarii indicative prin „plasarea la începutul capitolului dedicat remunerării a indicației că onorariul este stabilit liber între stăpânul lucrării și arhitect[8]”.
Din 1997, tot ca urmare a unei decizii a Consiliului Concurenței, Ordinul Arhitecților nu mai are dreptul să elaboreze și să difuzeze baremuri de onorarii
și este amendat cu 200.000 de franci, echivalentul a 30.489 euro[9].
Cu toate că a eliminat baremurile de onorarii pentru lucrările private, Franța a păstrat grila de onorarii pentru arhitecți pentru lucrările realizate din fonduri publice, stabilite, încă din 1985, prin Legea relativă la investitorii publici și la raporturile cu serviciile private de proiectare în construcții, coordonare a specialităților, urmărire de șantier și recepție a lucrărilor, numită, prescurtat, și legea MOP[10]. Începând cu 1994 este editat și Ghidul destinat beneficiarilor publici privind negocierea onorariilor de proiectare[11].
După cum am arătat mai înainte, deși a eliminat baremurile de onorarii pentru beneficiarii privați, Franța a păstrat ghiduri de onorarii beneficiarii publici care sunt accesibile oricărei persoane interesate.
[1] Art. 5 și 8 din décret n°73-207 du 28 février 1973 relatif aux conditions de rémunération des missions d’ingénierie et d’architecture remplies pour le compte des collectivités publiques par des prestataires de droit privé.
[2] Loi n° 85-704 du 12 juillet 1985 relative à la maîtrise d’ouvrage public et à ses rapports avec la maîtrise d’œuvre privée.
[3] Christian Romon (dir.), Guide à l’intention des maîtres d’ouvrage publics pour la négociation des rémunérations de maîtrise d’oeuvre, Mission interministérielle pour la qualité des constructions publiques, La Défense, 2019.
[4] Observatoire de la profession d’architecte, Archigraphie 3. Une étude économique de la commande d’architecture, Ordre des Architectes, Paris, 2016, p. 9.
[5] Disponibil la dresa: https://www.miqcp.gouv.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=125:simulateur-recommandations&catid=31&Itemid=114&lang=fr , accesat pe 05.03.2025
[6] Loi n° 77-2 du 3 janvier 1977 sur l’architecture.
[7] Décret n°80-217 du 20 mars 1980 portant code des devoirs professionnels des architectes.
[8] Décision n° 87-D-53 du 1er décembre 1987 relative à la situation de la concurrence dans le domaine des honoraires d’architectes.
[9] Décision n° 97-D-45 du 10 juin 1997 relative à des pratiques mises en œuvre par le Conseil national de l’Ordre des architectes.
[10] Loi n° 85-704 du 12 juillet 1985 relative à la maîtrise d’ouvrage public et à ses rapports avec la maîtrise d’œuvre privée.
[11] A se vedea https://www.miqcp.gouv.fr/images/accueil/Guide_Remun_MOe_Web.pdf