Organizarea actuală a arhitecților pe teritoriul Italiei își are originea în transformările profesionale din sec. al XIX-lea. După Unificarea Italiei au avut loc 12 congrese în principalele orașe, din 1872 până în 1909. Ordinul Arhitecților și Inginerilor este înființat, prin lege, în 1923[1]. În 1949 sunt aprobate „tarifele profesionale ale inginerilor și arhitecților[2]”. În 1976 tarifele minime devin obligatorii[3]. În 1994 sunt introduse tarife specifice de proiectarea privitoare la lucrările publice[4].
Principiile comunitare ale liberei concurențe încep să se facă simțite începând cu 2006, când este desființată „obligativitatea tarifelor fixe sau minime[5]”. În 2012 sunt abrogate și tarifele profesionale în ansamblul lor[6]. Conform acestora, arhitectul poate face liber referire la sistemul de calcul pe care îl consideră cel mai adaptat în funcție de munca prestată, informând beneficiarul despre gradul de complexitate al proiectului și informațiile legate de costurile estimate. În contextul acestei liberare referiri, ora actuală, Consiglio Nazionale Architetti, Pianificatori, Paesaggisti e Conservatori, pune la dispoziție un instrument de calcul al costurilor profesionale[7].
[1] Legge n. 1395 del 24/06/1923.
[2] Legge 2 marzo 1949, n. 143.
[3] Legge 5 maggio 1976, n. 340.
[4] Legge 11 febbraio 1994, n. 109.
[5] Legge 248, 4 agosto 2006, „Pachetto Bersani”.
[6] Legge 24/03/2012 n. 27.
[7] Consiglio Nazionale Architetti, Pianificatori, Paesaggisti e Conservatori, Costi studio professionale, https://awn.it/servizi/costi-studio-professionale , accesat pe 03.03.2025.