La ora actuală, sistemul de onorarii de arhitectură din România nu este coroborat cu un sistem eficient de control al calității în arhitectură.
La nivel internațional, onorariile libere în arhitectură au fost introduse doar în contextul dezvoltării unui sistem care să asigure calitatea și legalitatea proiectelor. Abia după ce statele se asigură că toate proiectele respectă standardele de calitate și sunt legale poate interveni concurența în ceea ce privește prețurile.
În România, calitatea și legalitatea în arhitectură nu sunt asigurate deoarece:
1) Legea privitoarea la asigurarea calității în construcții pe 10 ani, deși a fost introdusă în anul 1995, ca obligație pentru intrarea României în UE, nu poate să funcționeze deoarece legea nu impune și obligația asigurării financiare a tuturor celor implicați pentru aceeași perioadă, anume pe 10 ani, ci numai „pe durata exercitării dreptului de practică”. Asigurarea financiară pe 10 ani coroborată cu aplicarea unui sistem de malus și bonus ar permite, ca în țările care aplică acest sistem de asigurare a calității, eliminarea proiectanților care nu respectă standardele de calitate.
2) România se găsește în situația absurdă în care, deși există obligația ca proiectele să fie semnate de un arhitect înscris la Ordinul Arhitecților din România, nu există nicio obligație ca firmele care semnează contracte de arhitectură să aibă arhitecți.
3) Controlul autorităților publice asupra legalității în construcții este atât de slab încât există rapoarte care arată că peste jumătate dintre anumite categorii de proiecte sunt ilegale.
Impactul negativ al lipsei de control pornește de la aspecte urbanistice, cum ar fi înălțimea clădirilor, densitatea urbană sau permeabilitatea solurilor, privește chestiuni care țin de termoizolație sau hidroizolație, altele privitoare la rezistența la seisme, siguranța în exploatare și ajung la aspecte care țin de sănătatea populației, cum ar fi însorirea, ventilarea sau spațiile verzi.
4) Semnătura de complezență, adică semnarea de proiecte care nu au fost în realitate realizate de către respectivi arhitecți, a dus la sancționarea disciplinară de către comisia de disciplină a Ordinului Arhitecților din România a unor arhitecți din România care au semnat, ca proiectant individual, mai multe sute de proiecte. Cu toate acestea, comisia de disciplină nu se poate autosesiza iar disfuncțiile din sistemul de asigurări și din controlul autorităților publice face ca multe cazuri să rămână nesancționate.
5) În ceea ce privește achizițiile publice, care în alte țări au un sistem de onorarii distinct, există critici legate de lipsa de standarde la nivel național, caietele de sarcini insuficiente, timpii de proiectare prea reduși și lipsa de control asupra proiectelor predate.
În plus, sistemul financiar din achizițiile publice în România face ca majoritatea achizițiilor să se facă prin licitație și nu prin concurs de arhitectură. Or, concursul de arhitectură e cel care determină alegerea proiectantului având drept criteriu calitatea și nu prețul.
Astfel, lipsa de control eficient a calității sau a legalității arhitecturii din România coroborată cu eliminarea onorariilor minime și inexistența onorarilor indicative raportate la valoarea de investiție au dus la promovarea de proiecte care uneori nu respectă nici calitatea și nici legalitatea, ci au drept criteriu de selecție prețul cel mai mic.
Trebuie subliniată și schimbarea recentă de politică în arhitectură și urbanism a Uniunii Europene prin inițiativa intitulată New European Bauhaus. La nivelul întregii Uniuni, pe lângă conceptele de sustenabilitate și de impact social, inițiativa pune pe primul loc „frumosul”. Această schimbare de paradigmă este acompaniată la nivelul Comisiei Europene de măsuri financiare de care și România va trebui să țină cont.